Ma gândeam sã spun o poveste cu tâlc..din cele câteva pe care le stiu...dar ma uit la golul din fatã...si scrisul imi devine mut...m-as intreba atunci ce rost mai are sã scriu...as putea sã-mi las mâinile sa alunece ca niste frunze vestede pe carari, sa-mi opresc tremurul degetelor ca si cum as opri picaturile de ploaie pe trotuarul plin de rugina toamnei...e ca si cum as ramane privind in gol mutã...legatã indepãrtându-mã in intuneric...PUNCT. Si totusi scriu..pentru cã traiesc..si poate cã traiesc ca sã scriu...nu stiu dacã scrisul e "talantul " meu pe care trebuie sa-l inmultesc, sa-l dezvolt... ca in Pilda Talantilor...dar...scrisul e o imprimare a unor ganduri si ceea ce e mai important e ca sunt gânduri ce nu se pierd..pentru cã trebuie sã spun ca eu cred in pierderea unei importante cantitãti de ganduri in fiecare minut, gânduri ce dacã ar avea cel putin un inceput aplicativ ar putea revolutiona lumea...dar cati mai fac tot ceea ce gandesc? Cati din noi sunt cu adevrat pe principiul CARPE DIEM ( TRAIESTE CLIPA ) ...??? Eu cred ca daca ne-am lãsa gândurile asa cum sunt ele ar exista poate douã extreme una bunã: in care lumea ar intinerii si extrema negativa: haos Dar dacã stãm mai bine sã ne gândim mereu ne aflam intre haos si lumina... poate dacã ne-am asculta mai bine gandurile inimii am primi mai mult luminã si ne-am indrepta mai putin spre haos.... dar daca...acest inceput...dezlegator al unei probleme existentiale...nu clarificã nimic... eu simt ca timpul oricum trece si zilele trec...inceputurile trec.gandurile trec...si uite asa...vietile se scurg in ninsoarea universala...